Limba Ţării Soarelui Răsare

Puneți ceainicul pe foc și așezați-vă pe cel mai comod scaun din casă. E timpul pentru o 休憩 (きゅうけい) — pauză!

Cu siguranţă mulţi dintre cei care veţi citi acest articol ştiţi deja câte ceva despre anime, ați fredonat melodii JPop și ați avut un moment de răsfăţ mâncând sushi și sashimi. Într-adevăr, cultura japoneză și-a pus cu siguranță amprentă la nivel internațional – dar cât de multe știm despre limba ei?

Știați de exemplu că vorbitorii limbii japoneze reprezintă mai puțin de 2% din populația lumii, dar aproape 10% din utilizatorii de internet? Dar faptul că stilul de adresare şi vorbire este influenţat de statutul social şi localizarea față de un anumit grup?

Ca nimeni alta

Japoneza este o limbă unică, deoarece nu are rădăcini în nicio altă limbă. Astfel, aceasta a primit titlul de limbă izolată, fiind clasificată ca o limbă unică printre limbile existente în lume.

Alfabetul – mereu o provocare

Scrierea în limbă japoneză foloseşte trei alfabete: hiragana, katakana şi kanji.

Nu vom intra în foarte mult detalii deoarece povestea sistemul de scriere este complexă, fascinantă şi necesită un spaţiu mult mai mare decât cel pe care îl avem noi pentru acest articol.

Ce vă putem spune este ca cele două sisteme kana (hiragana şi katakana) au câte 48 de litere de bază, iar kanji sunt câteva mii la număr , iar înainte de a învăţa literele japoneze propriu-zise, un cursant foloseşte scrierea römaji, adică transcrierea în litere latine a sunetelor japoneze.

Diferenţa fundamentală între primele două alfabete constă în faptul că primul este folosit pentru cuvinte japoneze şi/sau indicatori morfologici şi sintactici, pe când katakana este folosită pentru a scrie cuvintele din alte limbi şi numele proprii din alte ţări decât Japonia.

Caracterele römaji, hiragana şi katakana reprezintă sunete, pe când caracterele kanji reprezintă unităţi cu înţeles. În limbajul curent se folosesc în jur de 2000 de astfel de caractere kanji, dintre care este necesară cunoaşterea unui număr de minim 1000 pentru a putea citi un ziar, restul de caractere putând fi înţelese din context.

Sistemul de scriere japonez este deopotrivă simplu şi complicat. Astfel, un cursant de limbă japoneză poate citi un cuvânt scris în romaji chiar în prima sau a doua săptămână de studiu, poate folosi silabarele hiragana şi katakana la finalul primului modul de studiu însă poate dura ani de zile până să folosească fără probleme scrierea în kanji.

GRAMATICA – surprinzătoare ca de obicei

Dacă alfabetul oferă bătăi de cap în limbă japoneză, gramatica se prezintă ca fiind blândă şi înţelegătoare. De ce? În mare parte acest lucru se datorează inexistenţei distincţiilor determinate de număr, persoană, gen. Astfel, un substantiv are aceeaşi declinare şi la singular şi la plural (hon – carte, cărţi), un adjectiv se foloseşte în aceeaşi formă şi pentru feminin şi pentru masculin şi pentru neutru, iar un verb are aceeaşi conjugare la toate persoanele pentru un anumit timp şi nuanţă verbală. Ce poate fi mai frumos! ????

O chestiune de respect

Complexitatea limbii japoneze vorbite apare din nevoia schimbării modului de adresare în funcţie de relaţia interlocutorilor, poziţia lor sau subiectul în cauză, componentă profund legată de istoria ţării. Astfel, putem distinge: limbajul onorific (când acţiunea este făcută de cineva pe care îl stimezi), limbajul umil (când vorbeşti cu cineva pe care îl stimezi despre o acţiune făcută de tine) şi limbajul neutru.

Structurarea naturii adresării în funcţie de rangul social se poate observa clar în cadrul companiilor private sau de stat, dar şi în majoritatea altor grupuri sociale din Japonia. Totuşi, în ultimii ani, folosirea adresării formale a fost abandonată parţial în cadrul familiei.

– San; -sensee şi – chen

Despre sufixul -san s-au scris multe. Regula spune însă, că acest sufix trebuie folosit la adresarea tuturor persoanelor, cu următoarele excepţii: prietenii intimi şi familiei, când se renunţă la folosirea oricărui tip de sufix; a profesorilor, a căror rang înalt impune folosirea sufixului -sensee (trad. Maestru, profesor) şi a copiilor, caz în care se foloseşte -chen.

Se pot scrie atât de multe despre limba  japoneză, dar ne vom opri aici, cu promisiunea unei părţi a doua.

Până atunci, să ne vedem cu bine! また近いうちにお会いしましょう